Scrisul este o urma


Flavia, 26
︎Brasov, Romania




Azi m-am epilat pentru a treia oară de când s-a impus restricția. Fapt care pare că mi-a provocat o mică revelație. Până în acest moment am fost perfect incapabilă să scriu orice de când s-a declanșat pandemia. Jurnalul meu - primit cadou de la iubitul meu (pe care nu știu când o să îl mai văd), care l-a luat din Buenos Aires (pictat și desenat pe toate coperțile cu imagini ale metropolei) tocmai cu gândul să mă încurajeze să îmi notez zilele in el - zace nemișcat de săptămâni întregi pe colțul biroului pe care l-am construit la finalul primei săptămâni de izolare. Vechiul meu birou fusese desființat în urmă cu câțiva ani în timpul unei renovări a casei (familia mea locuiește aici de la sfârșitul anilor 1960) și până acum asta nu fusese niciodată o problemă. (Furtuna m-a prins aici fiindcă venisem să o vizitez pe mama de opt martie și am rămas blocată, iar două zile au devenit două luni.) Între casa in care am revenit fortuit, în care au trăit trei generații ale familiei mele și visul momentan imposibil de-a mă plimba printre arborii violeți de Jaracanda din America Latină s-a iscat această nouă relație stranie cu părul (nedorit) de pe corpul meu. Păr care nu mai îndeplinește nicio funcție estetică (cel puțin, nu pentru un ochi străin, și nu că m-aș epila din acest motiv - pur și simplu m-a oripilat mereu) atunci când este înlăturat - ci devine cel mai bun semn, indicator al trecerii timpului într-un ritm subiectiv propriu & personal, în timpul trupului meu. Unul dintre primele gesturi în carantină a fost să imi comand un epilator, după ce mi-a fost rușine să o rog pe mătușa mea să-mi pună epilatorul vechi în bagajul cu necesități pe care mi l-a expediat de la garsoniera mea din București (suntem vecine de curte), printr-o prietenă. Știind și că n-o să mai frec atâția bani acum că o să stau închisă în casă (adio taxi, adio cafele, adio merdenele, adio cinema), l-am comandat: trei capete funcționale (epilator, trimmer și lama de ras electrică), trei capete de protecție. L-am admirat și dezmierdat pe toate părțile, apoi l-am pus la treabă. Am repetat operațiunile odată la trei săptămâni, ultima dată astăzi, de fiecare dată lăsând mana să îmi alunece peste părțile corpului meu care nu mai sunt zgâriecioase. Sunt mai multe motive pentru care nu am putut scrie, printre care și nevoia de a mă dedica, cel puțin la începutul acestei perioade, multor activități care necesită in primul rand mișcare a mâinilor și interacțiune cu mediul: curățenie, dans, gătit, cusut, cântat la instrumente, etc. Însă nu atât ocuparea mâinilor cu alte treburi, ori banalitatea și repetitivitatea zilelor m-a împiedicat să scriu, fiindcă mi s-a ivit atât de mult în zilele acestea încât aș fi putut să mă iau la trântă cu Proust fără prea mari griji. (Mi se pare, în schimb, mai frumos că niciodată faptului că primele câteva zeci de pagini din "În căutarea..." sunt despre somn.) Blocajul dat de anxietate, senzația de șoc, de vid, de cădere, dar și un soi de obscenitate a gestului mi s-a revelat în această perioadă, ca un soi de survivor's guilt, etapa globală. Mereu am fost conștientă că scrisul este o urmă și, deci, întrebarea firească a fost dacă este oare aceasta urma pe care aș dori să o las acestui timp. Întrebare care, ulterior, a devenit - de fapt, este acesta modul în care refuz să accept că asta se întâmplă acum? M-am refugiat în epistolele lui Almodovar (ca atâția alții acum) și el a fost singurul care îmi pare că a reușit să descrie senzația de inadecvare totală a scrisului din această perioadă. M-am liniștit și mi-am propus să îmi dau voie să scriu când o fi, la fel ca și Pedro A.; iar între timp, puținele obiecte noi care mi-au populat împrejurimile (biroul, epilatorul, o nouă pijama) au avut mereu un soi de legătură cu ce fac cu propriul corp. Dar că tocmai pilozitatea m-ar fi inspirat să scriu in sfârșit mi se pare încă o glumă tâmpită a sorții, încă una dintr-o serie infinită pe care am învățat să le apreciez și cărora mă cedez - ce altceva să le mai și fac?