Replay


Iris, 24
︎Bucharest, Romania 










“De ceva timp încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu știu când am să-i văd pe ai mei data viitoare. Că marea reuniune de familie pe care mi-o marcasem cu luni în urmă în calendarul din cap cu inimioare și semne de exclamație n-o să se mai întâmple. Că tocmai acum, când suntem atât de vulnerabili și de anxioși și avem nevoie să ni-i știm cât mai aproape pe cei dragi, trebuie să stăm departe de ei – și că ăsta e cel mai bun lucru pe care-l putem face. De ceva timp încerc să mă obișnuiesc cu toate astea și, mai mult decât în casă, petrec foarte mult timp în capul meu, singurul loc în care intimitatea nu mi-a fost afectată de izolare și a rămas așa cum o știam. Iar în capul meu e un ecran mare, pe care în ultimele zile am tot dat replay unei amintiri:

25 septembrie 2015 – ziua în care Facebook-ul le-a spus prietenilor mei virtuali că ,,Iris Nuțu has moved to Bucharest.” Din mania tatălui meu de a nu întârzia niciodată, am ajuns în București mult mai devreme decât ar fi fost nevoie. Mai erau vreo două ore până începeau înscrierile la cămin, iar afară încă nu se luminase de tot. Era răcoare și ai mei îmi tot spuneau să pun ceva pe mine, dar eu nu mă puteam gândi decât la faptul că, pentru prima dată, aveau să treacă cel puțin două luni până când aveam să mă aflu din nou în camera mea și, încercând să proceseze informația asta, creierul meu parcă făcea scurtcircuit. Tata se întorsese la mașină, să tragă un pui de somn. Mama și cu mine am cumpărat câțiva covrigi, ne-am așezat pe una dintre băncile de la universitate și, fără să ne spunem nimic, cu Bucureștiul trezindu-se, ușor, ușor, în jurul nostru, am stat acolo ceea ce, la vremea aceea, pentru că eram mai speriată decât aș fi vrut să recunosc, mi s-a părut a fi pentru totdeauna și am hrănit, împreună, porumbeii. De atunci, nu m-am mai așezat niciodată pe banca aia, chiar dacă uneori s-a întâmplat să fie singura liberă.

De ceva timp, atunci când simt că nu mai pot să respir în casă, mă retrag în amintirea asta ca într-o gură de aer proaspăt și locuiesc în ea până când realitatea imediată devine mai ușor de îndurat. Pentru că doar în intimitatea propriilor gânduri mai pot să mi-o apropii pe mama. În capul meu, sunt chiar acum cu ea pe aceeași bancă de la universitate, hrănind porumbeii.”