︎Pielea Liviei

Orsolya, 28
Cluj-Napoca, Romania





“The minute you let her under your skin
Then you begin to make it better.”




Am ajuns la festival sâmbătă, pe la prânz, era sfârșitul lui mai.

Am luat trenul din Budapesta la șapte și un sfert, același tren în care s-a urcat și Cătă cu câteva săptămâni în urmă, când m-a vizitat. De fiecare dată când ne-am văzut, era totul în grabă: când a venit la mine, trebuia să ajungă și la o repetiție, la un prieten, la casa ocupată, iar când am mers eu, aveam câte ceva în plus de lucru sau m-am simțit obligată să trec și pe la ai mei, dacă tot sunt în Cluj. Acum, în Timișoara, urma să fie un fel de teren neutru, dar el tot avea o grămadă de planuri, mi-a și zis că va lucra la festival, deci nu va putea să-și facă mult timp pentru mine, cu toate că și-ar dori asta.


Viața lui era, și în continuare este, ca o pătură colorată, din aia mișto, patchwork, care te surprinde la fiecare pătrățel și te invită să te cuibărești în ea sau s-o iei cu tine în călătorii ca pe un covor zburător. Doar că se adăugau mereu bucățele noi de material cu imprimeu ciudat si aveam impresia ca firele duse din pătura începeau să se descoase lent.


Oscilam între umilința că îl deranjez tot timpul și impulsul de euforie care mă cuprindea de fiecare dată când am simțit că fac parte din acest univers magic al lui. Chiar și așa, înghesuită între un concert și o comunitate de anarhiști. Ce, nu încap eu dacă în jur e pufos și colorat?

Trenul aproape gol străbătea câmpia plictisitoare. Mă dispera că pierd atâta timp pe drum, și că ne desparte spațiul asta fără țipenie de om, pe care trebuie să-l trec cu răbdare ca apoi să mă pot alătura mulțimii celor care vor să fie Cătă sau cu Cătă.


M-am dat jos din tren fericită și l-am sunat. Mi-a explicat cum trebuie să ajung și am stabilit să vină și el spre mine și să ne întâlnim pe drum. M-a luat în brațe pe trecerea de pietoni. Ne-am întors în centru unde am împărțit mâncarea ce a primit-o el pe bonul de masă de la festival, apoi m-a condus spre teatru.

Am intrat în cabina de sunet. A fost locul lui de muncă timp de un an și ceva, acum lucra doar ocazional aici. Încăperea mirosea a praf și cutii de carton, și era ticsită de cabluri, căști, mixere, materiale uitate rămase din recuzită, iar ambalajele de fast food și hainele colegilor erau împrăștiate prin rafturile vechi. Dimineața aceea m-am îmbrăcat mai gros decât era nevoie și eram transpirată, cred că îi plăcea asta când a început să mă sărute, iar eu, ca de obicei, i-am băgat mâna sub tricoul meu. Mă atrăgea din prima zi mirosul corpului lui, de fapt se pune invers, că era singurul miros de băiat care nu m-a deranjat. I-am și zis asta la un moment dat cu introducerea „Pot să-ți fac un compliment?”


De-a lungul anilor, trezindu-mă în situații dubioase cu tipi care aveau prietenă și se foloseau de mine să și-o înșele, am cam obosit să-mi reprim dorințele. Am început să-mi pierd și acum capul, deși m-am străduit să-mi distrag atenția, concentrându-mă pe dezordinea din cabină, apoi îmi ceream fără convingere scuze, bâlbâiam ceva că, dacă eu aș face așa ceva la lucru probabil aș zbura a doua zi (în „așa ceva”, desigur, nu intrau pauzele pe care mi le luam în zile de caniculă să mă masturbez și să mă termin de vreo zece ori în baia de fete la universitatea unde lucram). Nu știu dacă a înțeles vreodată ce fel de problemuțe am legate de plăcere și sex; s-a uitat dacă a încuiat ușa și m-a întrebat cu o urmă de reproș în voce, dacă n-aș fi putut să pun o rochie pe mine în loc de blugi. Ne-am pus pe un scaun comunist, adică așa aș defini mobila din țevi înguste de metal și cu spătar din MDF, care la un moment dat s-a lovit de dulapul gri din spate și m-a făcut să tresar că poate intră cineva peste noi. Cam aici s-a și terminat, dar a fost bine, mă bucuram să fim un pic aproape.

Am ieșit din cabină zâmbind amândoi, iar la câțiva pași, pe coridor, am dat de doamna Rodica, o tanti foarte simpatică; tocmai căra niște cutii enorme pline de căștile de traducere pentru spectacolul de seară.

– A, aici erai. Uite, ar trebui să punem căștile în cabină, bine că ai ajuns, că n-am vrut să intru eu să-ți violez spațiul.

Tulai soare, dacă știați, doamnă. Noi avem experiență de luni de zile cu violatul spațiului.



*



Ne-am cunoscut prin februarie. Mi-a zis de la bun început că are o relație, dar Livia este de acord ca el să se mai vadă și cu alte fete – despre care vorbea cu termenul de „iubitele mele”; odată când ne certam chiar a zis „Este decizia ta dacă vrei sau nu să faci parte din galaxia iubitelor mele”. Că loc este, vezi și tu să te pui cuminte, nu încurca în halul asta constelațiile. Aici este armonie, egalitate și respect, da? Nu intrăm peste horoscopul altora, că apoi se amestecă totul și prinde careva Chlamydia în loc de HPV, și asta nu-i indiferent.

A, și mi-a mai spus în acea zi că Livia e poetă. Ei bine, dacă sunt ei artiști, sigur știu cum se face. Da, clar, din partea mea e ok. Mă entuziasmez foarte ușor, și asta dă impresia că știu să iau decizii repede. Ne-am plimbat prin centrul Budapestei, era o zi în care lumea scotea tot felul de obiecte pe stradă pe care urmau să le ia mașinile de gunoi. Am ridicat o farfurie galbenă de pe trotuar și am trântit-o pe jos, pentru că cioburile aduc noroc, și am zis, „Dacă vrei iubită în Budapesta, să-mi spui.”

Livia mi-a dat primul mesaj la sfârșitul lui martie. Erau niște lucruri neutre, ciao ce faci, uite aici la birou, ce ai mai citit, nimic special. M-am blocat puțin când am primit un mesaj în care mi-a urat drum ușor spre Cluj, și a zis că speră să nu mai dau de bețivi în tren. Nu-mi prea puteam imagina că se bucură că vin, doar urma să mă bag în patul prietenului ei. Să fii de acord cu ceva, e un lucru; să fii drăguță și să vrei să pari naturală, este complet altceva. Plus că așa am aflat că a vorbit cu Cătă despre mine, și despre când vin și cu ce. Mi-am dat seama, evident, că el i-a povestit că odată am purtat o discuție puțin iritantă cu o gașcă de unguri care se deplasau spre Băile Tușnad, și își exprimau nerăbdarea să intre în clubul Orgasmo (bar de striptease), unde o cunoșteau pe Tünde care, muncind acolo, strângea bani pentru facultate. Am încercat, bineînțeles degeaba, să-i comunic că dacă n-ar face ei un drum de aproape 700 de kilometri să intre în barul ăla afurisit, ea probabil și-ar putea câștiga acei bani la un altfel de job. Capitalism exploatare feminism stop. Marfă corp acces la educație stop. Tranziție șomaj alcoolism stop. Au mai deschis câte o bere și au încercat să-și amintească de prețurile de data trecută. Să arunce cel dintâi piatra. Hopa, stop.  Liviei i-am răspuns că poate să-mi ureze și drum greu sau chiar un accident dacă îi stă cumva în fire.



Odată ne țineam cu Cătă în brațe în pat și a menționat că în astfel de relații e bine, de fapt, să închizi cercul, așa că dacă vreau să vorbesc cu Livia și personal (mi-am dat seama câte știa despre mine fata asta fără să ne fi văzut vreodată), el ar fi încântat. Am râs și am întrebat cam cât de strâns trebuie să închid totuși cercul, că a trecut ceva timp de când nu mi-a mai plăcut de o fată. M-a mângâiat cu două degete pe spate, eram tot așa transpirată și fierbinte, și a zis că Livia are piele faină, măslinie. „Ți-ar plăcea.”


Într-o seară stăteam acasă, singură, ca de obicei, în orașul ăla artificial, murdar, paranoic. Cătă m-a sunat pe Signal și am povestit ce am mai făcut în cursul zilei, că ne era dor unul de altul, din astea, când și-a cerut scuze că cineva bătea la ușă. A pus telefonul pe masă, mă uitam la tavanul albastru din camera lui, se vedea un colț cu tapeta colorată și niște beculețe în formă de dinozaur care atârnau acolo, și o parte din raftul supraîncărcat. A fost un loc pe care îl cunoscusem ca pe un cuib pașnic, unde miroase a palo santo și a ceai de lavandă, pe care îl lăsam mereu să se răcească aproape complet, pentru că ne pierdeam în povești și în păienjenișul de mângâieri în loc să-l bem.

– Oh, tu ești? Dar trebuia să zici că vii...

Livia a zis ceva într-o voce subțire, n-am înțeles ce. Răspunsul lui Cătă m-a șocat.

– Poți să mă aștepți în bucătărie?

Deodată s-a făcut foarte frig la mine în cameră. Nu cred că o să mă iert vreodată că n-am închis telefonul pe loc. Cătă a pomenit ceva prostii despre spațiul lui intim și că acum vrea să stea de vorbă cu mine, iar Livia trebuie să respecte asta. Am pus telefonul lângă mine pe pernă. Prin ecran se deschidea o fereastră către o altă lume, o vizuină de iepure prin care picam ca Alice în lumea iubitelor lui, iar ele intrau din sala de așteptare, din bucătărie, direct la mine în pat.


Când m-am dus la Cluj în aprilie, i-am arătat lui Cătă livada din capătul cartierului Iris. Înfloreau pomii și ne-am întins în iarbă. Mă simțeam puțin amețită, bătea soarele și mirosul era mult prea lipicios. Dar m-am bucurat să fiu acolo cu el, unde nu ne întrerupea nimeni. Ca și cum am fi fugit de-acasă.

A doua oară când am fost acolo era deja plin de fructe. Am cules ceva într-o găletușă de smântână, iar când am pornit spre casă, a sunat telefonul lui Cătă.

– Suntem în livadă, știi, aici în Iris. Hai că vorbim mai încolo.

Livia a insistat însă, după cum am aflat mai târziu, pentru că el nu i-a răspuns la mesaje timp de treișpe ore. Număr nefast. Sigur, am luat la cunoștință ce ați comunicat mai înainte cu horoscopul.

Mă gândeam că ne-ar fi puțin mai ușor fără telefoane. Dar apoi am zis să nu fiu limitată. Totuși, ce drept am eu să spun că livada este locul meu? Este locul nostru, și anume al tuturor. Pentru că este frumos să împarți ce ai – ba chiar să nu vrei să ai, asta ar fi miza. Hai că nu e chiar așa complicat. Dacă ne uităm de ce sunt aici de fapt acei pomi: a fost o fermă CAP, un exemplu pentru bunul și binele comun. Că n-a ieșit proiectul chiar perfect, iar livada zace azi în paragină, astea sunt detalii. And no religion, too, ca să scapi odată de habotnicia asta pe care o numești principii morală empatie. Above us only sky, se întunecase deja, hai să plecăm de-aici. Iar pe fugă, pe fugă, te duc la gară să prinzi trenul înapoi la Budapesta. Living life in peace, you-ou-ou-ou-ou./



În decembrie Cătă mi-a dat mesaj că s-a despărțit de Livia. Ne-am întâlnit, am stat în zăpadă la malul Canalului Morii și ne uitam la rațe. M-am simțit  ușoară, ca atunci când îți trece febra sau crampele. Îmi era rușine să spun că simt că am scăpat de o grijă. Era ca la balet, când faci prima dată exercițiile cu benzile elastice, și pe urmă fără.

Aerul era fragil, soarele bătea și se vedea respirația în jurul nostru. El s-a dus acasă, iar eu m-am întâlnit cu o prietenă care era în trecere la Cluj, voiam s-o conduc la tren. Apoi am trecut pe la blocul lui Cătă, stătea la parter cam la două colțuri de la gară. Din joacă am bătut ușor în geam, să-i fac o surpriză. N-a răspuns, mă gândeam că probabil dormea sau stătea în bucătărie.

A doua zi dimineață Livia mi-a dat mesaj că s-a speriat puțin când am bătut în geam.



*



După ce am ajutat-o pe doamna Rodica să pună cutiile în cabina de sunet, am mers pe acoperișul teatrului. A fost de vis, ca la mare, că pe jos erau risipite nenumărate pietricele albe, rotunde, netede. Ne-am întins și ne-am ținut de mână. Mă uitam la cer și am simțit că este o bulă de săpun uriașă, care se ridică puțin și se lasă cu fiecare respirație de-a noastră. Mă întrebam câte cercuri deschise mai durează să explodeze și să pice pe noi, umplându-ne de firimituri de curcubeu, de cenușă de artificii și de resturi obosite de baloane care se trag de ele să țină până dimineața de după petrecere.



Încercam să respir cu grijă. 













︎Pielea Liviei

Orsolya, 28
Cluj-Napoca, Romania


“Ne-am cunoscut prin februarie. Mi-a zis de la bun început că are o relație, dar Livia este de acord ca el să se mai vadă și cu alte fete – despre care vorbea cu termenul de „iubitele mele”; odată când ne certam chiar a zis: „Este decizia ta dacă vrei sau nu să faci parte din galaxia iubitelor mele”. [...]”










︎Un loc părăsit

Dan Coman, 44
Bistrița, România



“Intimitatea e o chestiune
care ţine de tehnică
așa că desprinde-te
şi mergi singur printre
păpădii.
Zîmbeşte, lasă umbra să
se lungească la dreapta
ta..”














︎Life in a caravan

Susy
Portugal




“This was the beginning of our story. Magical Love. Our relationship was like an expansion of all the good feelings. This was meant to be. We were searching for each other in these interconnected Universes until we met..”

︎Truly present

Ioana


“I’ve learned that I can have moments of true connection and intimacy with almost anyone. For me, these moments come when I’m most at peace with myself and present, truly present, in whatever is happening in that moment. It’s a difficult thing to do and I cherish it very much when it happens, even if it’s just for a few seconds.”











︎Clumsy around intimacy

Cristina, 30
Romania



“I’m clumsy around intimacy,
it follows me, like a hungry cat
at the door, tripping my every step
always too soon
for trust, or secrets, or reveals,
for seeing, touching, kissing
the scars
the anger at someone betraying you”

︎At home

Alex
Bucharest, Romania


“Intimacy is not just our relationship with people. It is also our way of relating to objects, places, books, images, tastes and smells, a reflection of our desperate need to feel “at home”.












︎Darkness and silence

Gabriela, 25
Romania



“Someone once asked me what I was most afraid of. I said stairs and death. But with time I’ve stopped taking the elevator and started climbing those damn stairs, even if my legs were shaking. I’ve started to believe that we are all just energies that will come back in a different form, so the dying part didn’t look so scary either. But when I’m alone in the shower, and the water runs faster than my heartbeats, I know it’s love, the one that I’m the most afraid of, that terrifies me, that hits me in the chest so bad that I can hardly breathe. The love that I’m missing.











︎Some love is not to be forgotten

May, 31
Arizona


︎Pure ecstasy

Emily

“There had been many lovers before.
Those who came and gave me their version of what loved looked like, which I accepted no matter how tainted it looked. You have the young ones that are pure lust since you don’t quite understand what relationships are just yet. I considered them the practice..





















︎My house

Cristina, 30
Romania



“I panic at the thought
of sharing my house with someone
(my bed, my books,
my cat)
of him finding out I’m not as
smart or pretty or tidy
as he thought,
of him not liking the way I
smell in the morning,
my crooked nose
my unshaved legs
my too long getting ready
the perfume I bought myself when I turned 30.
and then one morning, as I wake up,
there they are,
in bitter autumn light:
my house, my bed, my books,
my cat.”



















︎Emotional distance

Antonius, 37
Australia




“My father – a stern man. There was a great emotional distance to reach him or for him to reach me. He found greater satisfaction in work than in family. Nonetheless there were those rare moments in the evening, in which he’d loosen – cold problem-solving analysis broke away to something warmer, more expressive, some would say more human.”




︎O invingatoare

Andra, 27
Romania



“Sunt mandra de poza asta pentru ca este o expresie a biruintei asupra depresiei.